I

Astăzi, început de Mai 2025, sărbătorim 139 de ani de la câștigarea dreptului la mai puțină muncă și mai mult timp liber. Ziua de lucru de doar 8 ore este un rezultat direct al Convenției de la Chicago, unde, în Mai 1886, un grup de muncitori, și-au dat la propriu’, viața , în parte, pentru ceea ce astăzi numim "work-life balance". În contextul revoluției industriale și al posibilității degrevării de sarcini cu ajutorul tehnologiei, proletariatul sfârșitului de secolul XIX a contribuit decisiv la împărțirea celor 24 de ore dintr-o zi in trei unități egale de timp: 8 ore pentru lucru, 8 ore pentru odihnă și 8 ore disponibile oricărui "fiu al clasei muncitoare" pentru a le petrece după bunul plac.

Din 1889, data de întâi Mai a devenit o sărbătoare a clasei muncitoare, cunoscută in majoritatea statelor socialiste drept "1 Mai muncitoresc". Nu sărbătorim rezultatul, ci mai degrabă spiritul de luptă al proletariatului, necesar astăzi mai mult ca niciodată, în lupta cu un capitalism sălbatic a cărui victimă colaterală e, din păcate, masa proletară. Ăsta e pe scurt și motivul pentru care și în țărișoara noastră se consumă în veselie și duium mici, bere și carburant pe drumurile patriei, cu ocazia oricărui început de Mai. 

Ca să setăm premisa, recapitulăm absurdul faptului că, majoritatea contractelor noastre de muncă din ziua de astăzi sunt alcătuite pe baza unei o reguli stabilite acum 139 de ani.

Întoarcerea in prezent, ne pune față în față cu realitatea anului 2025, aceea în care, multiple rapoarte ne indică faptul că mulți dintre noi continuă să lucreze peste 60 de ore pe săptămână, în ciuda oricărei convenții, sau a avansului tehnologic, indiscutabil capabil de a înlocui, cel puțin parțial pletora de sarcini ce ne apasă peste program.

Recent, un raport comandat de președintele RIBA, publicat pe 28 Aprilie 2025, ne arată că majoritatea tinerilor arhitecți, ca și mulți dintre voi, cei ce citiți acest manifest, lucrăm peste program. Obiceiul orelor suplimentare neplătite a devenit cultură, și ne afectează decisiv sănătatea fizică și mentală, capacitatea creativă dar și motivația de a mai activa în domeniul pentru care ne-am pregătit cel puțin un deceniu, ca să dau propriul exemplu, al unui tânăr arhitect. Sunt convins că nu e doar cazul profesiei mele dragi, dar în acest context posed cifre și exemple pentru construcția concisă a unui argument. Acest manifest reprezintă, concomitent, și un îndemn la extrapolare, dialog, reflecție și unitate, așa că orice exemplu echivalent, e binevenit.

În spiritul eroilor de la 1886, arhitectul contemporan e îndreptățit să își revendice nu doar timpul pierdut, ci și onorariul și reputația diluate în tranziția de la statutul de "maestru arhitect" la cel de lucrător cu schimbul, de dragul capitalismului sălbatic și culturii corporatiste. 

Astăzi, suntem mai productivi ca niciodată și avem capacități tehnologice de producție arhitecturală, ce ne pun într-un avantaj direct față de orice arhitect al anilor 70, 80, 90, etc. Cu toate acestea, modul în care suntem formați și educați, ne alienează pe majoritatea dintre noi de ideea de arhitect, fie că ne folosim de definiția vitruviană sau cea contemporană a lui Foxell. 

II

Desenul asistat de computer a apărut în prima sa formă in 1960, în lucrarea de doctorat a lui Ivan Sutherland. A devenit larg accesibil abia in anii 80, prin apariția primului AutoCAD, dar realist vorbind, pană in anii 2000, toate birourile de arhitectură erau pline de mese de desen peste care vedeai rânduri de stagiari contopindu-se cu T-ul și calcul, luând forma operelor lui Rodin.

Greșeala din creion sau tuș, ca tânăr arhitect, se plătea în ore peste program, iar asta, dimpreună dorința de afirmare a oricărui tânăr arhitect și tentația exploatării din partea multor angajatori, a dus la accentuarea timpurie acestei culturi toxice pe care o experimentăm astăzi. Majoritatea arhitecților care au suferit de pe baza acestor practici toxice atunci, au normalizat trauma si astăzi o transmit mai departe din posturi de autoritate in birouri de renume internațional. Nu, nu se practică doar în România. Noi ne propunem să rupem acest lanț.

Diferența dintre atunci și acum este că astăzi, cu un simplu "Ctrl+Z", putem remedia erori în câteva secunde. Nu mai petrecem luni pentru releveul unui mausoleu victorian, ci îl scanăm tridimensional în 6 ore cu ajutorul LiDAR-ului. Exemplele sunt nenumărate, cu toate acestea, orele de muncă nu s-au redus proporțional cu creșterea productivității. Suntem de 10 ori mai productivi, dar orele de muncă tot cresc, în loc să scadă. 

În acest context, trebuie să reconfigurăm etica muncii în arhitectură și nu numai. Dacă vrem arhitecți creativi, conectați cu ideea de bine public, trebuie să le oferim timp. Timp pentru reflecție. Timp pentru studiu. Timp pentru regăsirea sensului profesiei și a sinelui creativ, fără a modifica onorariul. Timpul, liniștea, experiența și studiul stau la baza actului creativ. Un arhitect fără timp și fără liniște nu poate experimenta, studia, trăi sau acumula destui talanți pentru a-i da la schimb pe ceea ce mulți numesc "momente de inspirație".

Un arhitect care nu creează nu poate fi numit arhitect.

Filippo Brunelleschi a lucrat peste 16 ani la cupola Domului din Florența. Michelozzo, arhitectul familiei Medici, a fost plătit lunar, nu la proiect, pentru lucrări ce durau ani sau zeci de ani. Arhitecții Renașterii aveau timp, autonomie și resurse pentru creație. Arhitectul zilelor noastre are la dispoziție, cu noroc, 16 zile, un laptop, un mouse, un termos și o licență de Revit pentru a definitiva un studiu de concept pentru un complex rezidențial care trebuie să respecte bugete, interese și normative, înainte de nevoi, standarde, idei, stiluri sau filozofii arhitecturale. 

Cultura micro-management-ului, dar și incompatibilitatea multor arhitecți cu, realitatea pieței libere sau postura de antreprenor, au dus inevitabil la un paradox, confirmat de studii. Un arhitect produce mai mult atunci când muncește mai puțin.

III

Noi credem în arhitectul vitruvian, cel ce are timp, răbdare și resurse pentru studiul continuu al științelor conexe arhitecturii, necesare unei creații responsabile și organice.

Vitruviu, in Cartea I din a sa De Arhitectura, descria arhitectul ca pe un profesionist complet, „înzestrat cu cunoștințe în toate științele, căci trebuie să înțeleagă proporția, acustica, mecanica, medicina, filosofia și astronomia” (Vitruvius, De Architectura, Cartea I).Toate astea necesită timp. Astăzi, rolul arhitectului a fost segmentat până la dispariție.

Mânați de cultura corporatistă, am ajuns să avem arhitecți specializați pe concept, pe sustenabilitate, pe detalii tehnice, de BIM, de coduri și normative – fiecare deconectat de la ideea de „maestru arhitect”, in sensul vitruvian. Visul oricărui birou internațional de arhitectură este un arhitect tânăr și sănătos, fără prea multă cultură, personalitate, ambiții sau plase de siguranță, dispus să se specializeze pe un departament. Pierdut între planuri, obiective, dorința de afirmare, și lipsă de somn, când va fi ajuns la vârsta reflexiei asupra parcursului profesional, se va identifica mai degrabă ca specialist in orice ramură sau serviciu ce compune procesul arhitectural, dar niciodată pe deplin cu statutul, titlul sau profesia de arhitect.

De la cunoscător al tuturor științelor și agent principal al binelui comun, arhitectul contemporan a devenit un „desenator cu diplomă”, plătit modest, predispus la extenuare și constrâns de termene și bugete imposibile.

În anul 2025, la momentul scrierii acestui manifest, avem nevoie de 6 arhitecți pentru a construi un arhitect, și aici poate veni un prim răspuns la întrebarea de ce un arhitect contemporan este plătit din ce în ce mai prost și înseamnă din ce în ce mai puțin pentru comunitatea din care face parte.

măsuri

În spiritul acestui manifest, propun un prim răspuns la dilema etică expusă, prin intermediul propriului birou. În cadrul Atelier Pandrea susținem săptămâna de lucru de 4 zile, conștienți fiind de beneficiile celei de-a cincea zi în devenirea oricărui "maestru arhitect" și importanța echilibrului dintre viața personală și cea profesională. Glumind, ne putem declara, sugestiv: "Arhitecți de ziua a cincea".

Procesul arhitectural nu trebuie să fie resimțit identic unei curse de cinci sute de metri garduri. Arhitectura, în natura existenței ei, nu face obiectul vitezei. E un act de cultură și creație. De acumulare și sinteză. De cunoaștere și responsabilitate socială. Iar pentru asta avem nevoie de arhitecți compleți, nu de rotițe în angrenaje birocratice, judecate strict după capacitatea lor de a rezolva un număr mare de sarcini repetitive într-un timp record.

Într-un viitor sustenabil, am speranța că nu vom mai măsura succesul birourilor de arhitectură în metri pătrați livrați, ci în idei valoroase, proiecte memorabile și oameni împliniți, sănătoși și tratați corespunzător, cel puțin în limita convenției de la Chicago, obținută prin sacrificiul din 1886. Ca lucrul ăsta să se întâmple, e nevoie de o schimbare de paradigmă, care deseori vine prin puterea exemplului. Iar primul pas pe care îl propunem în acest manifest este simplu: 

O zi liberă. 

Ziua a cincea. 

Ziua devenirii arhitectului vitruvian

Capabil de o arhitectură bună, făcută cu gândul la om și loc.